Andrei S

A trecut ceva timp până mi-am făcut curaj să scriu despre Bucovina Ultra Rocks, probabil una dintre cele mai grele bătălii psihice pe care am dus-o vreodată. Acum, că a trecut o săptămână de la cursă mi-am adunat gândurile, m-am calmat, așa că am pus pe foaie câteva idei pe care să le citesc pe viitor înaintea unei astfel de provocări pentru a-mi aminti că de multe ori psihicul poate învinge fizicul.

Am  plecat spre Câmpulung Moldovenesc cu două zile înainte de cursă și m-am cazat la un internat în oraș. Fiind, încă, stare de alertă am stat singur într-o cameră de cinci persoane, ba mai mult, în prima noapte am fost singurul om din tot internatul. Să vezi plăcere noaptea când a trebuit să merg la baia din capătul coridorului. M-am odihnit destul de bine și eram destul de pregătit pentru ceea ce avea să urmeze. Am mai încercat niște reprize de somn vineri după-masă, dar din păcate fără efecte grozave. Pe la 11 seara am plecat spre startul care era destul de aproape, dar aveam ceva de urcat. Odată ajuns acolo am întâlnit o mulțime de oameni pe care nu-i mai văzusem de la concursurile de anul trecut.bur

Start Bucovina Ultra Rocks 2020-Campulung Moldovenesc

Ni  s-a dat startul la 12 noaptea în grupuri de câte doi alergători la interval de 20 de secunde. Aveam să plec al șaselea, alături de Cătălin. Speram să alerg cei 110 km în aproximativ 15 ore. De la start am plecat destul de bine, într-un ritm care-mi plăcea și în scurt timp îi depășeam pe cei care au pornit înaintea noastră, poziționându-ne în spatele primilor doi alergători. Până aici toate bune și frumoase, dar undeva pe la km 3, când am sărit peste un gard, m-am trezit că nu mai  am numărul de concurs, așa că m-am oprit și m-am întors să-l caut. Am pierdut câteva secunde și mă uitam cum cele trei lumini din fața mea prindeau avans. De-a lungul timpului am reușit să mă maturizez putin, așa că am zis să alerg în ritmul meu și să nu mă chinui să trag încă de la început doar că să fiu lângă cei mai buni.

Am continuat să alerg până pe la km 6 unde, fiind noapte, am pierdut marcajul turistic și a trebuit să stau puțin să-mi dau seama pe unde ar trebui să o iau. După ce am văzut poteca, am alergat până în punctul de hidratare, care era pe marginea unui râu. Am avut norocul să mă hidratez direct din râu pentru că, din nou, mi-am calculat așa de bine pașii la trecerea lui încât aproape că am dat cu fața de pietrele din apă. Traseul mergea pe un drum forestier care ducea până la pârtia de pe Rarău, care era luminată probabil pentru a se lăuda oamenii locului cu ceea ce au acolo. A fost interesant să alerg pe pârtie în sus fără să-mi folosesc lumina frontalei, dar când am ieșit de pe pârtie am avut o senzație de parcă aș fi intrat într-un beci. Pe potecă spre vârful Rarău, cum ochii mi se obișnuiseră cu lumina de pe pârtie mi-a fost destul de greu să mă readaptez la condițiile de beznă totală.

Am ajuns la punctul de control de pe Vf. Rarău al patrulea și mă simțeam foarte bine.Deși eram tot ud de transpirație, mă bucurăm că după multe zile de caniculă am dat de puțină răcoare. Am înfulecat repede câte ceva și am plecat mai departe. După vreun km am întâlnit un voluntar care mi-a spus să merg în față și să urmăresc luminiile roșii. Am început să urc și la un moment dat am văzut în vale acele lumini,  așa că am coborât spre ele și am continuat să alerg până m-am trezit înconjurat de haită  de câini de la o stână. Atunci l-am sunat pe Paul, organizatorul, să-l anunț că nu sunt câinii legați și am fost prietenește informat  că am luat-o pe  traseul de întoarcere spre a doua urcare la punctul de pe Rarău. În consecință, a trebuit să mă întorc printre câini și să încep să urc din nou spre creastă. Verificând constant gps-ul am văzut că m-am redresat și am intrat pe traseul corect, așa că am continuat să alerg. Pierdusem ceva timp, dar nu și poziția din clasament. Am coborât spre Moara Dracului, iar de acolo mai departe spre Transrarau. Când am ajuns pe asfalt, am fost prins din urmă de cei doi care au plecat  înaintea mea și am alergat cu ei până în punctul de control. Înainte de punct, am avut norocul să întâlnim un șofer de Jeep care dădea ture pe drumul neasfaltat ridicându-ne praful.

bur3

Moara Dracului

De aici a început “distracția”. Ne-am întors spre vf. Rarău, iar eu începeam să simt că mă irit. Nu aveam cu mine cremă, dar știam că mai am vreo 30 km până la dropbag, așa că nu mi-am făcut probleme. Am început să cobor spre Zugreni, dar în pădure frontala a început să dea semne că ar vrea să ia o pauză. Din fericire m-a ținut până la ieșirea din pădure pe drumul forestier care era deja luminat de primele raze ale soarelui.

Din Zugreni mai aveam puțin de coborât, după care am trecut răul Bistrița și am început urcarea spre vârful Pietrosul Bistriței. Probabil, din cauza faptului că nu puteam să alerg pe acea urcare, am simțit că iritația devenea din ce în ce mai extinsă și mă deranja foarte tare. Înaintam destul de greu și la fiecare pas simțeam că cineva îmi mai înfige câte un ac mic în piele. Am ajuns cu greu pe vârf, unde am stat câteva minute să mă bucur de peisaje, dar și să îmi dau seama de vârfurile pe care am fost și pe care urma să le urc.

Mai aveam doar 10 km până la dropbag, unde știam că mă pot schimba și mă pot pune puțin pe picioare, așa că am încercat să ajung cât mai repede acolo. Când am ajuns în punctul de control, mă gândeam destul de serios să abandonez, dar  hainele uscate și curate au amplificat vocile din capul meu care mă îndemnau  să continui, iar cele care mă ispiteau să renunț au fost reduse la tăcere.

Aveam de urcat până sus pe Giumalău și după nici jumătate de oră eram din nou transpirat și începeam să simt din nou usturimea. Știam că nu am altă variantă decât să ajung pe vârf, așa că m-am chinuit să continui. Când am ajuns la cabană, durerile erau atat de intense încât m-am pus jos și mă gândeam, din nou, cum să abandonez. Pierdeam timp și alți concurenți treceau de mine. La un moment dat a ajuns la mine Alex, care mi-a dat niște bandă kinesio și m-a sfătuit să o pun direct pe pielea iritată chiar dacă mă va durea foarte tare când urma să o dau jos. M-am gândit că îmi face bine măcar psihic și poate așa aș fi reușit să calmez ranile. Din păcate, în momentul în care m-am ridicat a început să doară, din nou, foarte tare.

bur2

Varful Pietrosul Bistritei

Ajuns pe vârf, am stat puțin să mă hidratez pentru că era foarte cald deja, după care am început să fug, mai crăcănat, spre următorul punct. Era doar de coborât așa că nu mai aveam nimic de riscat. Plănuiam să ajung în punctul de control cu cât mai puține răni, iar acolo să abandonez. Picioarele îmi erau destul de ușoare, nu făcusem crampe, așa că am început să alerg din ce în ce mai tare și am reușit să ajung din urmă alergători. Banda pusă pe răni începea să-și facă efectul și datorită faptului că pielea nu mai era expusă  a trecut și durerea. Când am ajuns în punct eram ca nou, așa că am decis să continui. Mai aveam o urcare pe Giumalău, după care doar urcări micuțe până la finish.

Am mers destul de bine la deal până am ieșit din pădure într-o zona defrișată în care eram expus rău de tot la soare. Mergeam, nu alergam, dar curgea transpiratia pe mine de parcă aș fi fost în duș. La scurt timp, am simțit din nou usturimea așa că am verificat benzile. S-au desprins, cu tot cu bucăți din piele, și erau lipite de pantaloni. Acum era și mai greu să abandonez, plus că nu aș fi coborât pe același drum pe care urcasem, așa că m-am pus puțin pe jos lângă niște tufe de afine și am început să mănânc din ele. După câteva minute m-a ajuns, din nou, Alex si mi-a mai dat niște bandă. Eram atât de demoralizat încât nu am mai avut nici un chef nici să mai încerc să-mi dreg rănile, nici să o iau din loc, dar după multe încercări am reușit să mă ridic și să continui. Înainte să ajung pe vârf m-a ajuns din urmă Alexandra, care a încercat să mă motiveze și ea să merg mai departe.

Când am ajuns  pe vârf, știam că ce era mai greu a trecut, dar uitându-mă la ceas am început să mă demoralizez când am văzut că trecuseră deja cele 15 ore, timpul maxim în care mi-am propus să termin cursa. Coborând încet spre Transrarau, am trecut pe lângă niște turiști în tenesi. Unul dintre ei era plin de sânge pe față după ce a alunecat și a dat cu nasul de pământ. Doi alergători de la proba de 80 au fost destul de oameni încât încercau să-l ajute, dar el aștepta să ajungă salvamontiștii la el. Am plecat foarte nervos de acolo. Inconștiența oamenilor față experiență sau macar un minim de echipament, care iau cu asalt traseele montane în această perioada, dar și pretențiile acestora legate de intervenția salvamontului atinge un punct sensibil.

Am alergat până la șosea când, din senin, a început o ploaie torențială. Odată ce a ajuns apă rece pe răni, am simțit că mor și știam că nu mai am cum să mai continui în condițiile astea. I-am spus Alexandrei să plece singură mai departe. Nu vroiam să fie cineva cunoscut prin preajmă, să  încerce să mă facă să-mi schimb planul. Am rămas doar cu  voluntarii și am încercat să văd dacă găsesc pe cineva care să vină cu mașina să mă culeagă din punct, moment în care unul din voluntari a început să mă motiveze și să-mi spună că nu e posibil să abandonez când mai am doar 12 km până la sosire. Am încercat să-i explic că nu mai pot continua și i-am arătat o parte din răni, după care mi-a oferit pantalonii de pe el pentru ca mai apoi, văzând că și tricoul îmi era leoarcă, să aplice oferta de 1+1 și să îmi ofere și un tricou uscat. Gestul lui a fost incredibil de fain! Cel mai probabil, dacă nu era el acolo ar fi crescut numărul de abandonuri cu cel putin 1.

bur1

Varful Giumalau

 Am plecat mai departe până i-am întâlnit pe Sanda și Claudiu, care m-au însoțit în alergarea mea ușoară spre finish. Cu doi km înainte de sosire, Paul s-a gândit să mai adauge o urcare de câteva sute de metri, dar pe care din cauza oboselii și a tuturor celor întâmplate am ratat-o și am luat-o pe vechiul traseu, urmărind track-ul și marcajele rămase până la sosire. Când am ajuns acolo, am aflat că voi fi descalificat dacă nu mă întorc să trec prin punctul de control de pe vârful Runc, așa că după o vizită la medicii de la ambulanță care nu au avut ce să-mi facă (am cerut un pansament, apă oxigenată sau betadina pentru a-mi curăța puțin rănile, dar mi s-a răspuns că nu au astfel de dotări, ei fiind pregătiți doar pentru entorse), am plecat împreună cu Sanda și Claudiu prin pădure, spre vârf. Țin să le mulțumesc și pe această cale că m-au hrănit și m-au ajutat să mă dreg după cursă.

Am ieșit exact în punctul de control, după care am coborât spre finish unde în sfârșit am primit medalia de finisher. A fost o cursă incredibil de solicitantă, cel puțin pentru mine. Judecând după procentul de abandonuri, constat că nu am fost singurul care a simțit asta. Țin să le mulțumesc încă o dată tuturor celor care m-au ajutat pe traseu, dar și celor care m-au ajutat să ajung acolo în primul rând.

Perioada aceasta a fost incredibil de grea pentru persoanele fizice, dar și pentru firme. Cu toate astea, cei de la Laitek nu au renunțat la colaborarea noastră și le mulțumesc pentru că mă ajută în continuare.

%d bloggers like this: